ŞI A VENIT VREMEA…

Şi a venit vremea despărţirii, iubire. Am întârziat să fac acest lucru care trebuia făcut de mult doar pentru că ceva din mine îmi tot şoptea că locul nostru este împreună. Poate că în realitate voiam să cred că aud şoapta aceea micuţă din adâncul sufletului, contrazisă mereu de realitatea crudă.

Un suflet însetat de iubire adevărată este uşor de păcălit. Spune-i doar ce vrea să audă şi îl vei avea în palmă, cu inima bătând năvalnic precum cea a unui porumbel speriat. Şi deşi în decursul anilor s-au tot repetat momentele în care ceva nu îţi mai convenea la mine şi te ascundeai în spatele unui zid de tăcere mai multe luni sau chiar un an, sufletul meu se întorcea mereu la tine şi o luam de la capăt, într-o sarabandă a bucuriei revederii dar şi a suferinţei.

După ultima regăsire, am crezut că în sfârşit lucrurile au luat-o pe un drum care, în mintea mea, ducea către mulţumire sufletească, dacă nu către fericire. Şi deşi nu uitasem experienţele trecute, m-am complăcut în a mă amăgi că totul va fi bine de data asta. Nu am să ştiu niciodată motivele adevărate ale schimbării tale, dar cred că dorinţa de libertate, neîngrădită de nimeni şi nimic, a avut un rol principal. Te-ai supărat pe mine pentru că am vrut doar mici dovezi că însemn ceva pentru tine. Dacă ar fi fost iubire adevărată, asemenea lucruri – toţi spun asta – ar fi venit de la sine şi nu ar fi existat motive de discuţii. Dar dragostea ta, atâta câtă o fi ea, este mai degrabă ceva care cere cuantificări, balanţe între avantaje şi dezavantaje. Şi, evident, dezavantajele au ieşit învingătoare, moment în care te-ai hotărât să mă scoţi, încetişor, din viaţa ta, purtându-te tot mai rece până la pragul la care trebuia să ajung să spun ceva care să motiveze ruptura. Pentru că tu niciodată nu greşeşti, întotdeauna alţii sunt de vină.

Este incredibil cum un om ca tine poate fi când foarte cald şi afectuos, când foarte rece şi dur. Nu ţi-am înţeles de multe ori purtările şi tind să cred că uneori nici chiar tu nu le poţi înţelege, acţionând instinctiv. Doar că instinctul, ascuţit ca un brici de experienţele nefericite ale vieţii tale, te face să te porţi urât, ca un fel de răzbunare pentru trecutul lipsit de lumină, tocmai cu unul dintre puţinii (nu sunt atât de îngâmfat încât să spun “singurul”) care te-au iubit cu adevărat. Eu te-am acceptat cu calităţile şi defectele tale, în timp ce tu nu ai avut ochi decât pentru defectele mele. Şi în momentul în care ai fost sigură de iubirea mea, ai început să-mi faci viaţa tot mai grea, impunându-ţi regulile. Un fel de “my way or the highway” (faci ca mine sau valea), prin care celălalt (adică eu) ar fi trebuit să se schimbe radical pentru a ajunge la nivelul pretenţiilor tale. Dar nimeni nu are dreptul să-i ceară altuia să se schimbe într-atât încât să devină altcineva. Tu îţi doreai probabil un bărbat ascultător, care să nu iasă din vorba ta şi pe care să-l conduci cum doreai. Ce nu înţelegi este că aşa ceva ar fi însemnat moartea sufletului meu.

Au trecut destui ani de când jucăm acest joc idiot, în care eu sunt ca o păpuşă de care te foloseşti o vreme, pentru a o pune apoi, plictisită, undeva pe o etajeră, pentru a o şterge de praf iarăşi când te plictiseşti de viaţa ta şi tot aşa… Pentru că eşti foarte schimbătoare şi te plictiseşti repede de orice.

Numai că aceasta a fost ultima încercare. A venit vremea despărţirii pe care doar eu am întârziat-o nepermis de mult. Ştiu că aşa eşti tu şi niciodată nu vei fi altfel. Doar că eu nu voi mai fi prin preajmă să-ţi accept purtarea de fetiţă răsfăţată. De data asta ştiu că voi avea puterea de a-mi vedea de viaţă fără tine. Văd scris foarte des pe net că a rămâne într-o relaţie nefericită este o mare greşeală, pe care eu am tot făcut-o. Nu mai are rost să mă agăţ de un trecut care, şi aşa, a fost mai mult dureros decât fericit, dar mulţumesc Cerului că ai apărut în viaţa mea pentru a-mi da o lecţie – aspră, totuşi utilă.

Ţi-aş dori să găseşti pe cineva care să corespundă pretenţiilor tale, dar, cum ţi-am spus atunci când ne-am văzut ultima oară, acel bărbat nu s-a născut încă. Rămâi cu bine, iubire, şi sper ca viaţa să fie bună cu tine în continuare. Eu îmi voi obloji sufletul rănit, mă voi face bine şi voi căuta să-mi fac viaţa frumoasă aşa cum ştiu eu, singur sau alături de altcineva. Norocul oamenilor este că memoria estompează clipele de nefericire şi pune un văl peste ele, vindecând (niciodată complet) suferinţele.

Acest text este ficţiune bazată pe câteva elemente reale.

Anunțuri

15 gânduri despre „ŞI A VENIT VREMEA…”

  1. Un text tulburător. O să-l recitesc. La prima ochire, m-am recunoscut (parțial): în cel ce scrie. Dacă vei reciti fix acest text, cu autorul fiind (de dragul exercițiului) femeie… o să-nțelegi că l-aș fi scris eu.
    Dar fiind ficțiune, chiar cu elemente reale, poate fi asemănătoare istoriei oricui. În principiu, pentru că de fapt suntem unici, fiecare dintre noi.
    Iar aici e vorba despre…sufletul tău. Chiar dacă l-ai împăturit în ce se numește ficțiune. Emoția, viul și adevărul răzbat clar prin el.

    Nu știu ce să spun. Doar că m-a tulburat. Și mi-aș dori ca tu să fii bine…..

    Apreciat de 1 persoană

      1. Mă cam bate şi pe mine gândul să renunţ şi să închid blogul. A fost o încercare de a reîncepe ceea ce făceam cu plăcere acum vreo 30 de ani, dar lipsa exerciţiului atât de mult timp se pare că mi-a erodat inspiraţia.

        Apreciază

      2. Pe mine cuvintele m-au adâncit în dureri. De aici și nehotărârea de a rămâne, dar și de a pleca. O să-ncerc să nu mai scriu atât de… cu inima, ci mai mult cu mintea. Cât se va putea…

        Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s