CARUSELUL AŞTEPTĂRILOR

Doar la începutul existenţei sale, poate în epoca de piatră, omul nu a ştiut să aibă aşteptări. Eventual numai speranţa de a vâna ceva pentru a se hrăni pe sine şi familia sa, de a găsi un loc mai cald în zilele şi nopţile reci şi de a reuşi să se ferească de animalele prădătoare, pentru care devenea el însuşi vânat.

Avansând de-a lungul secolelor, majoritatea oamenilor, foarte săraci, nu puteau avea mari aşteptări. Doar să aibă de lucru, pentru a sătura foamea familiei, muncind ca sclavii de dimineaţa până seara, trăind în condiţii mizere şi fiind oricând pradă bolilor de care nu se puteau vindeca (decât de la sine) sau toanelor celor avuţi, care îi exploatau fără milă. Da, uite, aceştia din urmă începeau să aibă aşteptări, doar că aşteptările lor erau mai degrabă de ordin material şi (aproape) niciodată de ordin spiritual. Să ne amintim de romanele lui Jane Austen sau Charlotte şi Emily Bronte, în care tinere cu trăiri pline de romantism erau practic obligate să se căsătorească cu bărbaţi mult mai bătrâni dar bogaţi, pentru a ajunge să le fie lor bine, dar şi familiilor lor prea sărace, înghiţind bădărănia şi toanele unor asemenea soţi.

Odată cu dezvoltarea societăţii omeneşti, au început să crească treptat şi aşteptările, ajungând până astăzi, când cei mai mulţi au ridicat ştacheta aşteptărilor la un nivel de cele mai multe ori imposibil de atins. A intervenit apoi şi emanciparea femeilor, care a schimbat mult datele problemei. Dacă lăsăm la o parte aşteptările/pretenţiile legate de aspectul material, fiecare şi-a alcătuit în minte o imagine virtuală a felului în care ar trebui să fie partenerul/partenera, cum să se poarte şi să reacţioneze el/ea în intimitate şi în societate. Doar că de prea puţine ori socoteala de acasă seamănă cu cea din târg şi asta pentru că nu suntem toţi la fel (din fericire), suntem aşa cum suntem ca sumă a experienţelor vieţii şi nimeni nu vrea (şi nici nu ar trebui) să se schimbe radical de dragul persoanei iubite. De altfel, nici nu cred că este posibil. Dacă cineva nu te poate accepta aşa cum eşti, după ce a făcut efortul de a se adapta cât poate la felul tău de a fi, tot aşa cum şi tu ar trebui să-l faci pentru a te adapta la al său, înseamnă că este prea puţină dragoste şi prea multă incompatibilitate. Iar în aceste cazuri nu e nimeni de vină şi cel mai bun lucru este să-şi vadă fiecare de drum, considerând că… n-a fost să fie.

Şi mai există un aspect într-un cuplu aflat la început de drum. Se întâmplă destul de des ca unul dintre parteneri să caute să-şi impună punctul de vedere, să “conducă” în relaţie. Cred că acesta este cel mai rău lucru care se poate întâmpla, pentru că, o vreme, celălalt e posibil să se lase dominat, dar totul până într-o zi în care se va sătura şi va exploda. După un asemenea moment, este greu de crezut că respectivul cuplu va mai putea rezista.

Cel mai complicat este într-un cuplu nou format dacă cei doi au vârste trecute de 40 de ani (uneori şi mai devreme). Problemele sunt aici şi mai dificile, pentru că cei doi sunt oameni cu idei, obiceiuri şi aşteptări înrădăcinate, probleme agravate atunci când unul dintre ei are prea puţină experienţă a traiului în doi (mai există cazuri). Foarte mulţi spun la început: “Trebuie să ne acceptăm aşa cum suntem, cu bune şi rele. Şi trebuie să comunicăm.” Da, întru totul de acord, doar că foarte rar cei doi se acceptă cum sunt. Şi asta tocmai din cauza aşteptărilor prea mari pe care şi le-au făcut despre cum ar trebui să fie un partener/o parteneră. Este evident că respectivele aşteptări se vor lovi de realitate şi din această ciocnire nu va ieşi nimic bun.

Citesc peste tot “Trebuie să încetăm să ne mai facem aşteptări exagerate pentru că doar noi vom avea de suferit.” Logic, aşa este. Dacă nu am mai visa la un Făt Frumos sau la o Ileana Cosânzeana (evident, exagerez) şi am privi lucrurile cu mai mult realism, poate şi numărul relaţiilor care sfârşesc înainte de a începe cu adevărat s-ar reduce. Nimeni nu se va putea ridica vreodată la nivelul aşteptărilor celuilalt, este un lucru sigur. Pentru că nivelul acela tinde spre perfecţiune, iar noi, oamenii, suntem departe de acest concept. Înainte de a pretinde celuilalt ceva, întreabă-te ce ai tu de oferit – bineînţeles, dacă ai luciditatea de a analiza acest lucru. Schimbând astfel perspectiva, s-ar putea să venim un pic cu picioarele pe pământ şi să ne dăm seama că nici noi nu suntem nişte capodopere. Fără compromisuri corecte din ambele părţi, fără a scădea nivelul aşteptărilor, nicio nouă relaţie nu va putea începe şi continua cu succes.

Nefericirea constă în faptul că este foarte greu să nu avem aşteptări. Ele fac parte din natura noastră şi, cu cât avansăm în vârstă, cu atât vom fi mai puţin dispuşi să renunţăm la aşteptările noastre nerealiste, deşi, undeva în adâncul sufletului, simţim că este un lucru care nu face decât să ne tragă înapoi, risipind orice şansă de a face o relaţie să meargă.

Reclame

4 gânduri despre „CARUSELUL AŞTEPTĂRILOR”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s