CRONICA UNEI CĂLĂTORII (APROAPE) RATATE

Îmi planificasem de mai bine de o săptămână să fac o plimbare până la Braşov, ca un preambul-antrenament pentru o călătorie mai ambiţioasă şi mult mai solicitantă pe un traseu nu tocmai uşor, pe care aş vrea să o fac în august. Rac fiind, mă decid greu până fac ceva ce depăşeşte lucrurile obişnuie (obişnuite în viziunea mea, evident), dar când mă urnesc, nimeni nu mă mai poate opri. Singura problemă o putea reprezenta vremea, mai ales că în ultimul timp a fost extrem de schimbătoare. De pe telefon sau din Windows 10 mi se spunea că ieri va fi înnorat, dar cu ploi reduse. Aşa că mi s-a părut chiar preferabil să plec pe o vreme mai închisă. Drumul era mai plăcut şi scăpam şi de căldură.

Am preferat ziua de vineri pentru că m-am gândit că vineri dimineaţa traficul de pe Valea Prahovei nu va fi prea dificil – lucru care s-a adeverit, cel puţin la ducere. Plus că în timpul săptămânii TIR-urile nu au voie pe acolo, fiind obligate să circule pe la Cheia.

Am plecat la 7 dimineaţa, convins fiind că la ora aceea Bucureştiul nu-şi începuse încă activitatea frenetică. Mare greşeală. Sus, după trecerea Pasajului Lujerului, a început aglomeraţia. Şi stai… Un alt blocaj a fost pe Averescu către Arcul de Triumf, mai ales că se făceau şi lucrări şi se circula pe o singură bandă.

Am părăsit Bucureştiul după fix 40 de minute de când plecasem de acasă. Tot atât mi-a trebuit şi ca să ajung la Ploieşti. Iar drumul către Valea Prahovei a fost nemaipomenit. Nu mai trecusem pe acolo de mult şi lucrurile s-au schimbat în bine (mai sunt şi minuni în ţara asta). Deasupra atârna un cer ameninţător, cel din fotografie, dar câtă vreme nu ploua, totul era perfect.

La Sinaia a început să plouă mărunt de tot, abia vizibil, şi bătea un vânt (ca să-i citez pe deştepţii care prezintă vremea) nervos. De parcă vântul ar avea neuroni. În fine, bănuiesc că pentru ei este o figură de stil. Din momentul în care am plecat din Sinaia, am văzut nori mari şi negri pe munţi şi am început să mă gândesc la o ploaie serioasă. Aşteptările nu mi-au fost înşelate şi din cer au început să curgă şuvoaie de apă. Vârfurile munţilor erau acoperite de nori şi ceaţă, iar de zărit crucea de pe Caraiman nici nu se punea problema.

În asemenea condiţii, cum era doar ora 10, mi-am spus că nu mai are rost să merg până la Braşov, oricum era greu să te concentrezi şi la altceva decât la volan. Mi-a venit ideea ca, de la Predeal, să o iau pe la Pârâul Rece şi să mă duc până la Zărneşti, să mai admir puţin Piatra Craiului. Coborârea pe serpentinele de la Pârâul Rece nu a prezentat mari probleme, doar că mai apăruse şi ceva ceaţă.

Când am ajuns jos, la Râşnov, ca prin farmec ploaia s-a oprit, deşi cerul rămânea la fel de plumburiu şi ameninţător. Drumul spre Zărneşti a fost liniştit, iar oraşul, care la ultima mea preumblare pe acolo mi se părut un oraş mort, mi s-a părut acum mai îngrijit. Mulţi din familia tatălui mei trăiesc în Zărneşti, dar nu am ţinut legătura şi oricum nu mi-ar fi plăcut să creadă careva că le-am căzut pe cap.

Am pornit spre Plaiul Foii, pe un drum aproape gata asfaltat, care trece la câteva sute de metri de poalele Pietrei Craiului. Din păcate, şi aici era frig, nor şi vânt. De plouat, n-a plouat acolo cât am stat eu. Nimic nu-mi ieşise cum sperasem, dar vorba aceea: omul propune, Domnul dispune. Am mâncat sendvişurile aduse de acasă, am băut apă şi am pornit înapoi.

Drumul de întoarcere a fost mai lung (ca timp) decât la ducere. Pe serpentinele de la Pârâul Rece am avut în faţă o cisternă care ne strânsese ciopor în urma ei. După ce am scăpat de ea, am crezut că lucrurile vor merge bine, mai ales că începea să se lumineze. Aiurea. De la Predeal şi până la Azuga am mers tot câte 5-10 metri, nu ştiu de ce era aşa coadă, că doar mergeam invers decât cei care plecaseră în weekend şi formaseră deja cozi de kilometri. Tot la Azuga, odată cu disiparea cozii de maşini, a apărut şi soarele, arzând cu putere şi încălzind tabla maşinii.

Bineînţeles că şi în Bucureşti am avut parte de puţină aglomeraţie, chiar aici, aproape de mine, la Răzoare, dar la ora 16 eram acasă.

Cam asta a fost „aventura” mea. Data viitoare când mai plec trebuie să mă informez mult mai bine în legătură cu vremea. Nu cred că a fost o călătorie complet ratată. Un pic obositoare şi frustrantă prin cvasi-imposibilitatea de a privi peisajele superbe, dar, până la urmă, şi-a atins scopul. Acela de a mă reobişnui cu circulaţia pe distanţe lungi.

Reclame

4 gânduri despre „CRONICA UNEI CĂLĂTORII (APROAPE) RATATE”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s