IERI AVEAM 20 DE ANI, AZI 61

Faptul că astăzi am sărbătorit al 61-lea an al existenţei mele (vorba vine “sărbătorit”, pentru că după o vârstă nu mai ai dorinţa de a sărbători trecerea timpului) m-a făcut să mă gândesc şi mai mult decât o fac de obicei la viaţă. Am citit cândva o nuvelă de Stephen King, unde un bătrân spunea următoarele vorbe: “Când eşti copil, zilele ţi se par ani. Când eşti matur, anii ţi se par zile. La bătrâneţe, anii ţi se par ore.”

Din câte înţeleg, nu sunt singurul care simte că viaţa trece foarte (poate prea) repede. Şi perspectiva pe care o aveam asupra oamenilor s-a modificat cu timpul. Când eram în şcoala generală, cei de liceu mi se păreau maturi şi grozavi. Am ajuns la liceu şi n-am simţit deloc că aş fi aşa. Dar acum îi priveam cu un fel de invidie pe studenţi şi-mi doream să fiu ca ei, nu un adolescent neterminat şi plin de complexe. Am fost şi student şi, din nou, nimic nu mi s-a mai părut ieşit din comun. Cufundat apoi în muncă, am uitat treptat să mă bucur de pomii care înfloreau primăvara, de un apus mirific de soare, de tot ceea ce îmi încălzea înainte sufletul.

Se spune că trupul nostru e precum o amforă, care păstrează în ea cea mai de preţ comoară: sufletul. Din păcate, la majoritatea oamenilor, din cauza îmbătrânirii, a exceselor de tot felul sau a zestrei genetice, odată cu timpul în amfora aceasta apar mici fisuri. Noi nu ne dăm seama, dar trecerea timpului le adânceşte – şi abia atunci începem să simţim că unele lucruri legate de corpul nostru au început să “scârţâie”. Când eşti tânăr, în general n-ai asemenea probleme şi ţi se pare că viaţa şi tinereţea sunt fără de sfârşit. Din păcate lucrurile nu stau aşa. Tinereţea trece mult prea repede şi observ la tinerii din ziua de astăzi că aproape îi urăsc pe bătrâni. Nu toţi tinerii, dar foarte mulţi. Ce nu înţeleg ei, în ritmul trepidant al vieţii moderne, e faptul că viaţa trece tare repede şi că mâine vor fi ei acei bătrâni (dacă Dumnezeu va da rasei umane înţelepciunea de a nu se autodistruge). Noi ne vom fi dus de mult. Unii bătrâni le răspund acestor tineri cu o blândă dojană: Să dea Dumnezeu să ajungeţi la vârsta noastră şi atunci o să vedeţi cum e.

O bună parte a vieţii mele mi-a fost frică de moarte – o frică atavică, devoratoare, pentru că nu puteam concepe gândul că Pământul şi oamenii vor continua să existe după ce eu nu voi mai fi. Abia cu nişte ani în urmă am căpătat suficiente cunoştinţe pentru a înţelege că moartea nu e un sfârşit, ci o întoarcere a spiritului acolo de unde a venit, părăsind amfora trupului deja crăpată dincolo de posibilitatea reparării.

Şi e bine că lucrurile sunt aranjate aşa. Bătrâni fiind, constatăm că lumea cunoscută nouă a dispărut. Ne descoperim într-o lume pe care nu o recunoaştem, total diferită de ce ştiam noi. Majoritatea oamenilor cunoscuţi nouă au plecat deja dincolo, iar noi ne trezim singuri şi derutaţi într-un loc străin. De aceea e bine că vine şi vremea noastră să plecăm, lăsând locul următoarei generaţii… şi tot aşa.

Da, parcă ieri aveam 20 de ani şi nimic nu mi se părea prea greu. Astăzi am 61 şi puţine lucruri mi se mai par uşoare. Dar acesta e mersul vieţii şi, cu toate că poate ni se pare nedrept, e cu înţelepciune aşezat aşa. Dar cel mai ciudat e faptul că, deşi trupul este poate uzat şi obosit, în suflet mă simt tot ca la 20 de ani. Ca să vezi…

Un sfat, nu neapărat original: bucuraţi-vă de tinereţe şi nu uitaţi că viaţa nu are început şi sfârşit, dar noi da.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s