LETTING GO

Nu pretind că sunt Columb descoperind America (după cum se ştie, nu el a fost primul care a descoperit-o, s-a spus mult timp că a fost de fapt Amerigo Vespucci, apoi, înaintea lui, vikingii, iar, mai nou, dacii!! Da, vajnicii noştri strămoşi care, conform unei pleiade de articole văzute pe Facebook, au ajuns primii în America, deşi eu nu le cunoşteam talentele de navigatori. Dar… divaghez, aşa că să revenim). Cred că s-a scris destul despre faptul că nu trebuie să mai privim spre trecut decât în măsura în care ne poate ajuta într-un fel oarecare, nici spre viitor, pentru că nu avem nici o idee despre ceea ce ne aşteaptă, şi să ne bucurăm cât putem mai mult de ziua de azi.

Din păcate, foarte mulţi oameni sunt şi rămân ancoraţi, mai mult sau mai puţin, un timp mai scurt sau foarte lung (spre totdeauna), în trecut. Aici mă număr şi eu, probabil pe la jumătatea clasamentului, din cauza unei minţi prea raţionale, care vrea să descopere întotdeauna motivele din spatele lucrurilor şi acţiunilor, dar şi a unei firi prea sentimentale, care se ataşează excesiv de oameni şi lucruri, uitând că oamenii se schimbă iar lucrurile n-au decât valoarea pe care le-o dăm noi.

Ca să fac o analogie, acest gen de persoane sunt precum un om abandonat undeva în mijlocul unui fluviu leneş, dar foarte lat, ţinându-se cu disperare de un trunchi de lemn precum naufragiaţii de pluta Meduzei. Acel trunchi care, crede el, reprezintă singurul lui mijloc de a se menţine la suprafaţă, este trecutul. Doar că omul uită că el nu s-a născut cu trecut şi că poate renunţa oricând la trunchiul acela al trecutului fiindcă el s-a născut ştiind să înoate în şuvoiul timpului. El poate renunţa oricând la acel aşa-zis sprijin, începând să înoate spre mal. Şi va fi surprins să descopere că poate. E drept, nu e uşor, nimeni nu spune asta. Fericiţi sunt cei care au puterea să nu se lase ancoraţi în trecut. Dar la “sprijinul” trecutului se poate renunţa oricând. Putem, în cel mai rău caz, să ne ţinem de trunchiul de lemn al trecutului în timp ce înotăm spre mal. Ajunşi acolo, îl putem privi o clipă cu recunoştinţă, lăsându-l să plece mai departe. Pentru că vine o clipă în viaţa fiecăruia când trebuie să renunţăm la lestul unor foste mari iubiri, al unor mari suferinţe sau al altor clipe de cumpănă. Nu vom putea niciodată avansa dacă lăsăm acest lest să ne tragă înapoi. Să păstrăm amintirile frumoase într-un colţ al sufletului şi să privim cu speranţă şi încredere în viitor. S-ar putea să fim plăcut surprinşi.

NUMELE EI ERA DANIELA

O cunoşteam pe Daniela încă din şcoala generală, iar într-a 4-a chiar am fost cu ea în aceeaşi clasă. Nu mi-o amintesc cum era atunci, dar m-am bucurat într-un fel când am găsit-o cu mine în aceeaşi clasă la liceu. Era o fată ştearsă, timidă, deloc băgăreaţă şi destul de retrasă. Nu ştiu dacă am schimbat zece fraze în cei patru ani de liceu, eu eram mai mult cu ceilalţi doi băieţi din clasă, ea cu una sau două colege. Şi Daniela fusese atinsă de poliomielită, dar avusese norocul să facă o fază uşoară, aşa că, spre deosebire de mine şi de mulţi alţii, nu rămăsese decât cu un pic de mişcare laterală a piciorului drept, practic insesizabilă.

Mamele noastre se cunoşteau, stăteam destul de aproape unii de alţii, şi uneori, în drumul de la piaţă, mama se oprea pe la ei, la o cafea şi o scurtă conversaţie cu mama ei, o femeie aparent de treabă, dar totuşi destul de răutăcioasă şi invidioasă.

Când am terminat liceul, practic drumurile noastre s-au despărţit. Eu am intrat la facultatea de limbi străine, dar ea a picat la drept. La fel s-a întâmplat şi în anul următor. Abia în al doilea an a reuşit să intre la drept. Ştiam aceste lucruri de pe filiera mamelor şi mi-au plăcut tenacitatea şi hotărârea ei în a-şi atinge scopul.

În 1979 eu am terminat facultatea şi un an de zile l-am pierdut încercând să găsesc un serviciu potrivit mie. Despre Daniela n-am mai ştiut mare lucru. Din 1981 şi până în 1983 am lucrat acasă, aşa că puteam să-mi fac programul cam cum doream. În 1980 m-am reîntâlnit cu Daniela şi am avut o mare supriză. Era schimbată radical. Din fata ştearsă şi nesigură de pe vremea liceului nu mai rămăsese nimic. Era o Daniela vioaie, vorbăreaţă, simpatică foc. Fiind către terminarea facultăţii de drept, era destul de liberă şi am început să ne vedem foarte des. Ne plăcea aceeaşi muzică şi discutam cu orele, pe fundalul muzicii. Uneori, când nu erau ai ei acasă, mă ducem şi eu pe la ea. Evitam să mă duc când nu era singură pentru că nu voiam să deranjez, mai ales că tatăl ei se culca după ce venea de la serviciu. Eram doi buni prieteni, care împărtăşeau gustul lecturii, al muzicii şi al lucrurilor nu tocmai uşor de obţinut în acele vremuri.

Dar, parafrazând poetul, azi aici, mâine aici şi dorinţa este gata. Încet şi iremediabil mă îndrăgosteam de ea. Şi ea o ştia, dar cred că îi plăcea să se simtă iubită.

Eu, spre deosebire de mulţi dintre cei din generaţia mea “de polio”, mi-am petrecut puţin din viaţă prin sanatorii. Toate şcolile urmate au fost cele obişnuite şi trebuie să recunosc că niciodată nici un coleg sau colegă nu mi-a adresat vreun cuvânt urât şi nici nu m-a privit ca pe un paria. Aşa că fetele pe care le-am iubit au fost lipsite de vreun handicap şi pe vremea aceea aveam ideea stupidă că o fată complet sănătoasă s-ar putea uita la mine.

Într-un fel cred că şi Daniela ţinea la mine un pic, dar nu în felul în care mi-aş fi dorit eu. În fine, în primăvara anului 1981 am ajutat-o să-şi facă lucrarea de diplomă, pe care tot eu i-am dactilografiat-o. În perioada aceea ne-am văzut des, chiar mergea la ţară cu mine şi cu ai mei şi stătea la plajă în curtea mătuşii mele. După ce şi-a luat diploma, am început să ne vedem mai rar. Întâi vacanţa ei la mare, apoi serviciul ca jurisconsult. Începuse deja să se îndepărteze de mine şi sufeream mult din această cauză.

În primăvara lui 1982, mama ei s-a certat cu mama, susţinând că eu m-aş fi culcat cu Daniela şi alte prostii din astea. Măcar de ar fi fost adevărat, dar erau doar minciuni. Ideea e că de atunci legătura noastră s-a rupt. Am zărit-o doar o dată pe stradă, din maşină, iar mama a auzit că s-a căsătorit. După o altă perioadă mama a aflat că divorţase şi se căsătorise cu altcineva, ulterior spunându-mi că îl văzuse pe tatăl ei cu un copil în cărucior.

Cu Daniela m-am revăzut abia în 1995, la reuniunea de 20 de ani de la terminarea liceului. Era chiar frumoasă, cu un zâmbet larg, elegantă şi la largul ei. Am făcut schimb de numere de telefon şi apoi a început să treacă pe la mine la serviciu, când îi era în drum. Ea, care înainte spunea că nu îşi doreşte copii sub nici o formă, radia de bucurie când îmi povestea cât de frumoşi şi drăgălaşi pot fi copiii. Soţul ei era medic ginecolog. L-am cunoscut şi pe el şi pe fiul lor, au fost pe la mine şi eu la ei, făcând schimb de… ce altceva decât muzică?

Amândoi câştigau regeşte, ea avea un asociat şi făcea un fel de muncă de intermediere între firme şi Camera de Muncă. Schimbau maşinile tot la 3-4 ani, mergeau în vacanţe de vis prin alte ţări, şi-au construit alături de nişte prieteni o vilă aici în cartier, fiecare familie deţinând un etaj. Ce mai, o viaţă cum şi-ar dori oricine.

Era un om minunat Daniela. Orice sfat sau informaţii îi ceream, dacă nu ştia pe loc, se interesa şi îmi spunea. Îmi cumpăra orice îi spuneam că am nevoie, cu o promptitudine nemaivăzută.

Doar că într-o zi m-a sunat ca să-mi spună cu tristeţe în glas că are cancer la sân. Am rămas blocat, pentru că ştiu că genul acesta de cancer, depistat precoce, are mari şanse de vindecare. Mi-a spus că simţise la pipăit nişte noduli, dar nu făcuse nimic de teamă. Aici n-am înţeles două lucruri: e mai important să stai cu teama, lăsând boala să avanseze, sau să iei măsuri? Nu judec pe nimeni, dar soţul ei lucra în domeniu, el chiar nu a ştiut nimic? Nu făcea dragoste cu ea, nu o mângâia şi nu putea simţi acei noduli? Uneori mă gândesc că ea s-a blocat în frică sau chiar şi-a dorit să moară. Dar totuşi avea un copil mărişor, care avea nevoie de ea.

A mers chiar şi în Franţa, unde o doctoriţă specialistă i-a spus că nu se poate face mare lucru datorită stadiului avansat al bolii. S-a întors şi s-a operat. I-au făcut mastectomie şi apoi a urmat chinuitorul tratament cu radiaţii şi chimioterapie. Vorbeam uneori la telefon, dar o vreme nu ne-am mai văzut.

Apoi, suprinzător, a început să se simtă bine. Şi-a reluat activitatea, era vioaie, vara plecau ca de obicei prin diverse ţări, n-ai fi zis că trecuse pe lângă moarte. Când a terminat liceul, fiul ei, Cosmin, a intrat la facultate la Cambridge, în Anglia. Putea fi liniştită acum, mai ales că fratele soţului ei era chirurg estetician la Londra.

În vara aceea, în 2013, s-au dus în Italia. Zilele noastre de naştere erau la distanţă de două zile, eu pe 18, ea pe 20 iulie. M-a sunat pe 19, ca să-mi zică la mulţi ani, pentru că abia sosise. Pe 20 şi eu am sunat-o ca să fac acelaşi lucru, dar telefoanele tot sunau la ea, aşa că n-am vorbit decât poate un minut. Oricum, cu o zi înainte mi-a spus că se simţise rău în Italia, probabil de la mâncare.

În mai puţin de o lună, fiindu-i tot mai rău, s-a descoperit că avea metastaze. Am mai vorbit cu ea o singură dată. Avea o voce pierdută şi mă gândeam că nu îmi pot da seama ce simte, ştiind că a sosit vremea. Dar cred că a fost totuşi împăcată, Dumnezeu îi oferise cinci ani de viaţă, timp în care putuse să-şi pună copilul pe picioarele lui. La prima apariţie a cancerului a făcut în aşa fel încât Cosmin să nu ştie nimic. Acum au fost nevoiţi să-l pună la curent cu tristele veşti.

S-a chinuit vreo două luni cu alte tratamente, care îi reduseseră aproape de zero imunitatea. Ultimul ei mesaj către mine, pe e-mail, a fost că nu mai suportă şi vrea să moară. Şi în noiembrie ne-a părăsit. Dar amintirea ei luminoasă cred că este şi acum în sufletul celor care au cunoscut-o pe ea şi bunătatea ei. Acum şi-a găsit liniştea. Fie-ţi îngerii aproape, Daniela!

I DID IT MY WAY (2)

Următoarea călătorie pe care am făcut-o a fost cea prezentată în “Cronica unei călătorii (aproape) ratate”, aşa că nu mai insist asupra ei.

Terminat de căldura asta care nu vrea să ne mai lase măcar un pic (putea să ne rezerve un strop şi pentru la iarnă, când parcă văd că vine iar un ger năprasnic), mi-am schimbat rapid planurile legate de un drum pe Transfăgărăşan, pe care îl plănuisem pentru un moment ceva mai apropiat de septembrie şi m-am hotărât să iau în pieptul maşinii drumul apreciat la superlativ până şi de specialiştii de la Top Gear.

Aşa că sâmbătă dimineaţă, înarmat cu atâta bună dispoziţie cât îmi permitea începutul de caniculă, m-am aşternut la drum, pentru a nu ştiu câta oară, pe autostrada Bucureşti-Piteşti. Circulaţie destul de intensă, toată lumea părând a fi chitită să părăsească infernul bucureştean. Drumul spre Curtea de Argeş, în regim de şosea, a fost destul de bun, dar pe măsură ce mă apropiam de Vidraru şirul de maşini din faţa mea se mărea. Probabil şi alţii se gândiseră la fel ca mine să scape de caniculă astfel. La Vidraru drumul era deja gâtuit, mulţi încercând să găsească locuri de parcare şi lăsând foarte puţin spaţiu pentru cei care circulau într-un sens sau în celălalt. În fine, ne-am eliberat şi de acolo şi şoseaua a început să se desfăşoare în faţa ochilor, urcând blând la început. Vremea era frumoasă şi speram că, acolo sus, la limita superioară a drumului, voi da şi de ceva aer răcoros, numai bun să alunge măcar un pic din nebunia asta de vreme de august. Speranţe până la urmă deşarte…

Priveliştea era uluitoare, mai ales când ridicai ochii şi vedeai şoseaua şerpuind în sus pe peretele din faţă. Mă aşteptasem ca maşina să urce mai greu, dar drumul se desfăşura în continuare plăcut. Singurul regret era că nu puteai vedea hăul din stânga, care era mascat de arbori. Pe măsură ce mă apropiam de punctul de altitudine maximă aglomeraţia de maşini devenea sufocantă. Toţi opreau pe unde nimereau şi toate refugiile de parcare erau pline. Cu greu am găsit un loc unde să pot sta câteva minute. Mulţi lăsau maşinile şi urcau cu piciorul pe versanţii din preajmă. Şi, evident, toată lumea era cu telefoanele în mână, pentru a fotografia minunatele peisaje care ne înconjurau. Dezamăgirea cea mai mare a fost faptul că nici măcar acolo nu era răcoare. Se pare că valul de aer cald stagnase chiar şi la asemenea înălţimi.

Am trecut la pas prin tunelul de aproape 900 de metri săpat în munte, care face trecea spre zona de coborâre către Ardeal. Se avansa foarte încet prin tunel tot din cauza celor care căutau locuri de parcare şi împiedicau circulaţia. Când te uitai printre cele două masive muntoase, în faţa ochilor ţi se deschidea o privelişte minunată, cu serpentinele pe care aveam să cobor. În depărtare, se vedea Cârţişoara, aparent atât de departe şi la care totuşi am ajuns destul de repede.

Coborârea a fost o plăcere, dar din sens opus zeci de maşini urcau către zona de unde plecasem eu. Nu ştiu unde aveau să se oprească toţi oamenii aceia care urcau din ambele sensuri, dar a fost bine că eu măcar nu apucasem aglomeraţia cea mare.

Drumul de întoarcere, prin Cârţişoara, Tălmaciu şi apoi pe Valea Oltului, prin Piteşti şi pe autostradă a fost bun, dar fără aer condiţionat ar fi fost insuportabil. Când am oprit la kilometrul 36 să pun benzină, la deschiderea portierei parcă m-a lovit un zid de aer fierbinte. Mă întorceam în Bucureşti… M-am resemnat cu gândul că “va fi bine şi la vară cald”. Tot cald?!

Concluzia: au dreptate cei care spun că Transfăgărăşanul e magnific. Cu o observaţie: să nu fie aglomeraţie, ca să poţi admira în linişte peisajul. Cu siguranţă mă voi mai duce acolo măcar o dată, dar când o voi face nu va mai fi în perioada concediilor. Poate undeva prin iunie anul viitor? Merită văzut şi admirat

Acum fac planuri pentru următoarea “expediţie”. We’ll keep in touch, ca să rămân în spiritul titlului.

I DID IT MY WAY (1)

Pentru ca toţi să înţeleagă de ce vreau să încep acest ciclu de prezentări ale călătoriilor mele trecute, prezente şi viitoare, le reamintesc celor care nu au reţinut că sunt o persoană cu handicap locomotor şi că pentru mine fiecare călătorie pe care o fac este o victorie asupra neputinţelor, comodităţilor şi prejudecăţilor. Nu-mi doresc niciodată să pozez în victimă, nu cerşesc milă şi vreau să fiu privit ca un om normal, cu o inteligenţă (probabil) puţin peste medie şi cu nişte limitări care pot fi învinse cu eforturi proprii sau cu ajutor. Nu vreau să mă bat cu pumnul în piept şi nici să spun “Uitaţi-vă ce pot face eu deşi am asemenea probleme”. Problemele sunt ale mele şi a fost întotdeauna treaba mea să le depăşesc. Aici, pe net, suntem toţi egali, indiferent dacă avem handicapuri sau nu. Important e ce avem de spus. Dacă scrierile mele vă vor plăcea şi vor trezi un cât de mic interes, va fi cu atât mai bine. Dacă nu, treceţi mai departe.

Acestea fiind spuse, trebuie să recunosc că, deşi am avut tot timpul începând cu 1976 o maşină adaptată la dispoziţie, din anul 2009 n-am mai ieşit din Bucureşti decât pentru drumuri scurte, la ţară, adică la 20 de kilometri distanţă. N-am făcut nicio călătorie mai lungă din motive obiective (la început eram ocupat cu serviciul, iar apoi starea mamei nu-mi permitea să plec nici singur, nici cu ea), dar şi subiective (delăsare, rutină, pierderea interesului pentru multe lucruri care înainte îmi făceau plăcere).

Dar, începând cu luna martie a acestui an, am pornit în călătorii – să le spunem – în interes personal, nu doar de plimbare. Deşi aveam permis din 1976, să mă aştern la drum până tocmai la Satu Mare a fost o acţiune pe care am întreprins-o fără să stau la prea multe calcule. Dacă le făceam, probabil mă descurajam şi renunţam. Pornind la drum pe o distanţă de aproximativ 670 de kilometri, starea mea de spirit oscila între încântare şi teamă. După 8 ani de lâncezeală, descopeream că mai îmbătrânisem un pic şi spiritul de orientare nu mai era ca pe vremuri.

Prima ratare a venit când am ieşit de pe autostrada Transilvania la Gilău. În loc să urmez indicatorul (clar de altfel) de Satu Mare, habar nu am ce confuzie s-a făcut în capul meu încât am considerat că mergând către Oradea voi ajunge la Satu Mare. Este posibil acest lucru, dar cu un ocol foarte mare. După ce am parcurs vreo 10-15 kilometri, mi-am dat seama că o luasem anapoda. Am oprit lângă un TIR al cărui şofer, de etnie maghiară după accent, m-a lămurit că trebuia să mă întorc şi să fac la stânga pe drumul care ducea spre Zalău, peste Meseş. Enervat de pierderea de timp generată de propria mea greşeală (ca să nu zic mai altfel), mi-am zis că gata, am terminat cu neatenţia şi pot merge întins până la destinaţie. Într-adevăr, am urcat Meseşul şi am ajuns la Zalău. La ieşirea din oraş, iar am făcut-o de oaie. Poate şi din cauza oboselii acumulate (plecasem de la 6 din Bucureşti şi era deja cam ora 16), în loc să o iau direct spre Satu Mare, m-am trezit pe un drum care ducea către Carei. Avansasem prea mult pe el ca să mă întorc, aşa că nu m-am oprit. Drumul nu era într-o stare prea bună, de pe câmpuri ieşeau tractoare cu noroi pe roţi pe care îl lăsau pe drum, ce mai, o bucurie continuă. Prietena mea de la Satu Mare mă suna la telefon, uluită că nu mai ajung. Şi uite aşa, de la Carei am pornit spre Satu Mare, dinspre vest, când, dacă urmam traseul normal, intram în oraş pe la sud şi scuteam o groază de timp. Până şi în oraş m-am rătăcit puţin, deşi drumul era foarte clar şi drept. Am ajuns la destinaţie la ora 19, niţel ruşinat de erorile mele de orientare şi cu ceva îndoieli legate de capacităţile mele de şofer ne(mai)antrenat.

Din fericire, următoarele două drumuri, unul la Hunedoara şi altul din nou la Satu Mare, în mai, nu mi-au mai adus alte surprize neplăcute şi mi-au redat încrederea în spiritul meu de orientare. Am făcut drumurile fără bâlbâieli, scurtând evident şi timpul parcurs pe drum.

Dacă înainte fie doar şi gândul la o distanţă de 700 de kilometri mi se părea ceva de neatins, în acest moment mi-am dat seama că limitele ni le impunem singuri de multe ori, limitându-ne singuri orizontul. Acum mi-am propus să văd cât mai multe locuri frumoase din această ţară minunată, cât timp mă simt bine, ţinând cont de faptul că nu mai am 20-30 de ani iar timpul nu-mi mai este un aliat. Aceste trei drumuri, dintre care două chiar lungi, mi-au oferit încrederea în mine de care aveam nevoie pentru a continua. Şi, după cum se va vedea, am continuat.

VREMELNICIA SENTIMENTELOR

Se întâmplă în viaţă să găseşti un suflet care să te iubească necondiţionat, cu bunele şi (mai ales) cu relele tale, cele din urmă fiind sursa multor probleme. Iar dragostea împărtăşită este poate unul dintre puţinele lucruri din viaţa unui om care îl apropie de Dumnezeire.

Uneori, însă, constaţi că nu mai ai aceleaşi sentimente pentru omul care şi-a pus în iubirea pentru tine ce a avut mai frumos în inima sa. Poate a fost doar o pasiune care a ars ca o flacără violentă şi s-a stins, poate a fost doar o părere, sau, în timp, ai descoperit că de fapt ai mult mai puţine în comun cu acel om decât credeai. Nimeni nu poate fi acuzat când se întâmplă acest lucru. Simţi dragostea sau nu o simţi, cale de mijloc nu există.

În acel moment, îi datorezi (şi îţi datorezi) să îi spui adevarul. Un om care iubeşte din tot sufletul este un om vulnerabil, fragil şi uşor de rănit. Dar trebuie să gaseşti în tine tăria şi onestitatea de a-i spune, cu delicateţe, adevărul crud: că nu îl mai iubeşti. Mulţi vor spune că e greu, pentru că l-ar răni. Dar suferinţa resimţită de el în acel moment al adevărului va fi de zeci de ori mai mică decât suferinţa de a descoperi, pe propria piele, zi de zi, că îţi este tot mai indiferent şi că mai mult mimezi dragostea. Finalul va fi acelaşi, dar după mult mai multă durere, discuţii, poate şi certuri. Aşa că redă-i libertatea imediat ce inţelegi că nu mai ai aceleaşi sentimente pentru el şi, după ce va depăşi durerea şi tristeţea momentului, îţi va fi recunoscător – chiar dacă, poate, nu ţi-o va spune. Iar tu te vei simţi mult mai bine. Într-o lume în care sinceritatea nu mai are cautare, e bine să începem fiecare să ne reamintim ce mult înseamnă să putem fi sinceri.

UNDEVA DINCOLO DE CURCUBEU

Motto: Somewhere over the rainbow
Way up high
And the dreams that you dreamed of
Once in a lullaby

Se spune că atunci când ne încarnăm pe Pământ (iar eu chiar cred în reîncarnare, pentru că altfel viaţa şi moartea şi-ar pierde orice sens), fiecare primim un înger păzitor, pe care nu îl vedem, dar care este mereu alături de noi, are grijă de noi şi chiar ne sugerează ce ar trebui să facem ca să ne fie bine, dacă suntem suficient de atenţi pentru a recepta mesajul care de multe ori ni se pare simpla noastră intuiţie.

Dar cei mai mulţi dintre noi primesc şi un înger în carne şi oase (de fapt din carnea sa ne şi naştem) – MAMA. Este unica fiinţă pentru care însemnăm totul şi care ar face orice sacrificiu ca să fim fericiţi.

Dacă e adevărat ce se mai spune, că venim pe Pământ la alegerea noastră, pentru a învăţa şi corecta prin suferinţă şi bunătate din greşelile făcute în alte vieţi, mama mea şi-a asumat o misiune îngrozitor de grea şi de ingrată. Să naşti un copil sănătos, pe care să-l vezi crescând frumos până la vârsta de 11 luni, moment în care zborul îi este frânt de epidemia de poliomielită care îl lasă cu picioarele paralizate (unul oarecum utilizabil, dar celălalt complet neputincios), cred că este o experienţă care te marchează pentru toată viaţa.

Atunci a început calvarul ei. Fără să crâcnească, ca o adevărată fată de la ţară învăţată cu greul, a acceptat lovitura dată de soartă şi i s-a dedicat cu totul copilului ei. Adică mie. Şi nu i-a fost uşor, mai ales că tatăl meu nu s-a implicat în viaţa mea, pretextând că serviciul îi ocupă tot timpul. Mama m-a dus la medici, la sanatorii, dar adevărul e că nimeni nu ştia cum se pot trata sechelele de poliomielită (pentru că, în afară de vaccinul descoperit după epidemia de polio de la sfârşitul anilor ‘50, nici astăzi nu se cunoaşte un tratament al acestei boli). Am fost supus şi unor operaţii, dar habar nu am pentru ce au fost necesare. Toată lumea făcea experienţe pe noi, cei loviţi de această boală.

A venit vremea şcolii şi mama m-a dus şi m-a adus la/de la şcoală în fiecare zi. Aşa am urmat şcoala generală şi apoi liceul. Niciodată nu era prea obosită şi niciodată nu a întârziat să vină să mă ia acasă. Nu ştiu de unde avea energia pentru a merge la piaţă şi a face mâncare, a spăla (pe vremea aceea nu existau maşini automate), a face curat şi tot ce mai trebuie într-o casă, plus a lucra croitorie şi macrameuri fiindcă trăiam doar din salariul tatălui meu – şi toate astea în afara drumurilor pe care trebuia să le facă cu mine.

Intrarea mea la facultate cred că a bucurat-o enorm, dar nu era ea omul să se exteriorizeze prea mult. Aproape întreg anul întâi a stat pe drumuri, mergând alături de mine dimineaţa şi la prânz de la/până la Universitate, ca să nu ratez vreun curs, seminar sau studiu la bibliotecă. Noroc că atunci mi-a venit rândul şi ne-am cumpărat un Trabant care, adaptat mie, ne-a uşurat mult viaţa şi ne-a deschis un pic şi alte orizonturi. Încet, nu a mai fost nevoie să bată drumurile pentru mine, colegele mele ajutându-mă să ajung la/de la maşină la venire şi la plecare. Ea mă aştepta acasă, cu mâncarea şi cafeaua pregătite. Şi, mai ales, cu căldura sufletului ei unic.

Absolvirea facultăţii nu ne-a adus bucurii, pentru că pe vremea aceea repartizarea se făcea în ordinea mediilor, iar în Bucureşti nu existau decât 1-2 locuri, luate de cei “mai tari”. Media mea, 9,45, era departe de vreun post mai bun (e un fel de a spune, căci toate erau proaste). A durat un an până am reuşit să mă angajez la un birou de traduceri pentru public, timp în care mama a bătut la multe uşi şi a primit multe refuzuri. Am lucrat acolo ceva mai mult de 23 de ani, dar şi aşa trebuia să meargă cu mine, pentru a mă ajuta fiindcă nu găseam loc de parcare în apropierea prăvăliei. Vară şi iarnă, pe călduri sau pe viscol şi ninsoare.

Doar că anii, supărările şi bolile au început să se adune. A făcut un AVC în urma căruia a rămas cu surzenia urechii drepte, dar, ca o ironie, şi cu diverse sunete în aceeaşi ureche. Toate începeau să se deterioreze şi, în plus, viaţa cu taică-meu, care niciodată nu fusese frumoasă, devenea insuportabilă. Am crezut că, după moartea lui în 2011, mama se va simţi eliberată şi îi va fi mai bine. Şi aşa a fost, doar că puţină vreme. Apoi toate bolile de care suferea au început să o chinuie tot mai tare, adăugându-se vârstei.

Ce ironică e viaţa… Pe 5 martie 2016 am curăţat amândoi nuci, pe care urma să le pisăm pentru mucenici, dar care au fost folosite la coliva ei. În noaptea aceea, draga de ea, s-a trezit cu dureri puternice în partea inferioară dreaptă a abdomenului. Ziua următoare nu m-a lăsat să chem ambulanţa, dar luni am făcut-o şi medicul a spus că trebuie internată pentru că e posibil să aibă ocluzie intestinală. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri cum şi-a pregătit schimburi, prosop, farfurie şi lingură, considerând că e o simplă internare. Când au sosit cei de la ambulanţa de transport, totul s-a petrecut aşa de repede încât n-am apucat nici măcar să o sărut şi să îmi iau rămas bun. Nu ştiam că era ultima oară când o vedeam în viaţă. Cu ea a plecat Rodica, vecina mea pe care o cunosc încă din copilăria noastră, şi care a stat cu ea 7 ore până a fost internată (şi căreia îi voi fi îndatorat tot restul vieţii pentru gestul său de mare omenie). A doua zi m-am dus la spital împreună cu un prieten. Când a venit, medicul mi-a spus că fusese operată încă din noaptea trecută, pe propria ei semnătură, făcându-i-se o colostomie (anus contra naturii). În ziua de 9 martie, de mucenici, când a fost detubată, inima ei plină de bunătate şi atât de bolnavă a cedat şi nu a mai putut fi resuscitată. Cred însă că Dumnezeu a vrut să ne fie bine şi mie (pentru că îngrijirea unui bolnav cu anus contra naturii e foarte dificilă), dar şi ei, fiindcă nu cred că ar fi rezistat să se vadă aşa. Sunt convins că ultimele ei gânduri au fost îndreptate spre mine. A părăsit lumea aceasta cu aceeaşi simplitate şi discreţie care i-au caracterizat viaţa, parcă pentru a nu deranja pe nimeni cu absolut nimic.

Ceea ce voi spune acum nu a fost o închipuire. După înmormântarea mamei, am venit acasă. Casa mi se părea pustie şi viaţa lipsită de sens. Pierdusem sprijinul pe care îl avusesem de când mă ştiam şi mă simţeam dezrădăcinat. Fusesem conştient că va veni şi o asemenea zi, dar niciodată nu suntem pregătiţi pentru ea. Mama iubea foarte mult zambilele şi de multe ori spunea că ar vrea să moară primăvara, ca să aibă zambile ca flori. Aşa că îi dusesem zambile şi i le pusesem în sicriu.

Nu sunt genul care să aibă halucinaţii şi nici să-şi imagineze lucruri. În casă nu aveam nici o zambilă. Dar în momentul în care am intrat în dormitor, am simţit un parfum inconfundabil de zambile. Vreau să accentuez că mirosul de zambile s-a simţit doar în dormitor, locul unde-mi petrec eu majoritatea timpului şi deloc în restul casei. Picioarele mele şi aşa nu prea zdravene au fost pe punctul de a ceda. În clipa aceea am ştiut că mama era cu mine şi că era singurul fel în care îmi putea arăta acest lucru. A dorit să ştiu că nu voi fi niciodată singur. Mirosul de zambile s-a repetat şi în seara aceea, dar şi în dimineaţa următoare. În schimb, după prânz, când doi buni prieteni ai mei, soţ şi soţie, au venit la mine, inclusiv cu un bucheţel de zambile (pe care le-am lăsat la bucătărie), mirosul din casă a dispărut şi de atunci nu l-am mai simţit. Poate să-mi spună oricine orice, dar eu ştiu ce am simţit şi nu a fost o părere. De atunci ştiu că, de sus, mama mă veghează şi poate mă ajută şi acum. Ea este de-acum al doilea înger păzitor al meu, care stă undeva dincolo de curcubeu şi îmi luminează viaţa când aceasta e tristă sau dezamăgitoare.

Deşi ştiu că m-a iertat pentru toate lucrurile nu tocmai frumoase pe care le-am făcut sau i le-am spus, aş vrea să ştie că atâta vreme cât inima mea va bate, va bate şi pentru ea. Viaţa ei va continua prin mine, până în clipa în care ne vom regăsi acolo sus. Îţi mulţumesc, ÎNGERUL MEU. MAMĂ…

CRONICA UNEI CĂLĂTORII (APROAPE) RATATE

Îmi planificasem de mai bine de o săptămână să fac o plimbare până la Braşov, ca un preambul-antrenament pentru o călătorie mai ambiţioasă şi mult mai solicitantă pe un traseu nu tocmai uşor, pe care aş vrea să o fac în august. Rac fiind, mă decid greu până fac ceva ce depăşeşte lucrurile obişnuie (obişnuite în viziunea mea, evident), dar când mă urnesc, nimeni nu mă mai poate opri. Singura problemă o putea reprezenta vremea, mai ales că în ultimul timp a fost extrem de schimbătoare. De pe telefon sau din Windows 10 mi se spunea că ieri va fi înnorat, dar cu ploi reduse. Aşa că mi s-a părut chiar preferabil să plec pe o vreme mai închisă. Drumul era mai plăcut şi scăpam şi de căldură.

Am preferat ziua de vineri pentru că m-am gândit că vineri dimineaţa traficul de pe Valea Prahovei nu va fi prea dificil – lucru care s-a adeverit, cel puţin la ducere. Plus că în timpul săptămânii TIR-urile nu au voie pe acolo, fiind obligate să circule pe la Cheia.

Am plecat la 7 dimineaţa, convins fiind că la ora aceea Bucureştiul nu-şi începuse încă activitatea frenetică. Mare greşeală. Sus, după trecerea Pasajului Lujerului, a început aglomeraţia. Şi stai… Un alt blocaj a fost pe Averescu către Arcul de Triumf, mai ales că se făceau şi lucrări şi se circula pe o singură bandă.

Am părăsit Bucureştiul după fix 40 de minute de când plecasem de acasă. Tot atât mi-a trebuit şi ca să ajung la Ploieşti. Iar drumul către Valea Prahovei a fost nemaipomenit. Nu mai trecusem pe acolo de mult şi lucrurile s-au schimbat în bine (mai sunt şi minuni în ţara asta). Deasupra atârna un cer ameninţător, cel din fotografie, dar câtă vreme nu ploua, totul era perfect.

La Sinaia a început să plouă mărunt de tot, abia vizibil, şi bătea un vânt (ca să-i citez pe deştepţii care prezintă vremea) nervos. De parcă vântul ar avea neuroni. În fine, bănuiesc că pentru ei este o figură de stil. Din momentul în care am plecat din Sinaia, am văzut nori mari şi negri pe munţi şi am început să mă gândesc la o ploaie serioasă. Aşteptările nu mi-au fost înşelate şi din cer au început să curgă şuvoaie de apă. Vârfurile munţilor erau acoperite de nori şi ceaţă, iar de zărit crucea de pe Caraiman nici nu se punea problema.

În asemenea condiţii, cum era doar ora 10, mi-am spus că nu mai are rost să merg până la Braşov, oricum era greu să te concentrezi şi la altceva decât la volan. Mi-a venit ideea ca, de la Predeal, să o iau pe la Pârâul Rece şi să mă duc până la Zărneşti, să mai admir puţin Piatra Craiului. Coborârea pe serpentinele de la Pârâul Rece nu a prezentat mari probleme, doar că mai apăruse şi ceva ceaţă.

Când am ajuns jos, la Râşnov, ca prin farmec ploaia s-a oprit, deşi cerul rămânea la fel de plumburiu şi ameninţător. Drumul spre Zărneşti a fost liniştit, iar oraşul, care la ultima mea preumblare pe acolo mi se părut un oraş mort, mi s-a părut acum mai îngrijit. Mulţi din familia tatălui mei trăiesc în Zărneşti, dar nu am ţinut legătura şi oricum nu mi-ar fi plăcut să creadă careva că le-am căzut pe cap.

Am pornit spre Plaiul Foii, pe un drum aproape gata asfaltat, care trece la câteva sute de metri de poalele Pietrei Craiului. Din păcate, şi aici era frig, nor şi vânt. De plouat, n-a plouat acolo cât am stat eu. Nimic nu-mi ieşise cum sperasem, dar vorba aceea: omul propune, Domnul dispune. Am mâncat sendvişurile aduse de acasă, am băut apă şi am pornit înapoi.

Drumul de întoarcere a fost mai lung (ca timp) decât la ducere. Pe serpentinele de la Pârâul Rece am avut în faţă o cisternă care ne strânsese ciopor în urma ei. După ce am scăpat de ea, am crezut că lucrurile vor merge bine, mai ales că începea să se lumineze. Aiurea. De la Predeal şi până la Azuga am mers tot câte 5-10 metri, nu ştiu de ce era aşa coadă, că doar mergeam invers decât cei care plecaseră în weekend şi formaseră deja cozi de kilometri. Tot la Azuga, odată cu disiparea cozii de maşini, a apărut şi soarele, arzând cu putere şi încălzind tabla maşinii.

Bineînţeles că şi în Bucureşti am avut parte de puţină aglomeraţie, chiar aici, aproape de mine, la Răzoare, dar la ora 16 eram acasă.

Cam asta a fost „aventura” mea. Data viitoare când mai plec trebuie să mă informez mult mai bine în legătură cu vremea. Nu cred că a fost o călătorie complet ratată. Un pic obositoare şi frustrantă prin cvasi-imposibilitatea de a privi peisajele superbe, dar, până la urmă, şi-a atins scopul. Acela de a mă reobişnui cu circulaţia pe distanţe lungi.